Cronica de 5 secunde

   Tot mai des statisticienii anunţă nişte cifre alarmiste despre raportul dintre numărul celor care lucrează şi numărul pensionarilor. Constatările sînt de-a dreptul inflamante: la un truditor român activ revine un procent de unu virgulă treizeci şi trei pensionari! Omul în putere, care se scoală dimineaţa cu gîndul că patria are nevoie de munca sa, are tendinţa să se uite urît spre "un pensionar virgulă treizeci şi trei", cît se zice că ar duce el în spate. "Un pensionar virgulă treizeci şi trei", cît se zice că revine unui român harnic, se simte şi el complexat de postura în care îl trimit statisticile şi vremurile şi încearcă, pe cît posibil, să fie o povară cît mai uşoară în cîrca muncitorului. Această învrăjbire a celor două categorii face parte din strategia clasică de conducere. Dacă nu dezbini, nu poţi triumfa. Pe acest fond, care parcă ar induce opinia că pensionarii "sînt de vină" pentru dezastrul din ţară, genocidul din sănătate pare prem...

          Paştele pare să fi devenit, după cum arată prea adesea desfăşurarea mediatică şi campaniile publicitare, un fel de “revelion de primăvară” care începe cu artificii la miezul nopţii de Înviere şi se termină cu o maree de mici şi bere, la 1 mai, sărbătoarea muncii.           Văzînd aşa desfăşurarea de energii, parcă îţi vine să recunoşti că Dumnezeu a creat totul din nimic, dar nimicnicia se mai vede chiar şi acum... !           Un politician spunea, recent, la un post de televiziune: “Mesajul lui Iisus este extrem de actual mai ales pentru cei cu credinţa de stînga”. Această mică şmecherie ateist-politică seamănă cu anecdota lui Mark Twain: “Cînd eram copil, mă rugam în fiecare seară pentru o bicicletă nouă. Pe urmă mi-am dat seama că Domnul nu procedează în felul acesta, aşa că am furat o bicicletă şi apoi l-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte. E mult mai sigur şi mai practi...

D omnul Dumnezeu era într-o zi foarte supărat pe lume. "Uite, Petre, îi spuse el celui care păzeşte de veacuri porţile Raiului, toate le-am făcut bine pe pămînt, pe toate le-am potrivit ca să se lege oarecum între ele, numai în România parcă mi-au ieşit toate pe dos. Ba mai mult, amu' ăştia care sînt la putere cică ar vrea să mă înscrie şi în partidul lor, că dă bine…! Abia aştept să vină la mine după cotizaţie! Că le-oi da eu cotizaţie să n-o poată duce! Îţi aminteşti, Petre, cînd s-au sfinţit sediile la Dacia Felix, la Credit Bank, la Bancorex? Multă agheasmă a mai curs, multă rugăciune s-a mai spus, de credeam că e corul de la Muntele Sfînt… Şi acum? Parcă şi-a băgat Cel de Jos coada că praf s-a ales de ele şi de conturile dreptcredincioşilor.    Nu se mai legă ban de ban, nici rugăciune de rugăciune, nici agheazma de anafură. |ia care făceau crucile mai mari, ăia au furat mai tare, că-mi vine acum să le dau crucile înapoi, de ciudă…! Un păcătos s-a apucat, cică, să înm...

   F iecare dintre noi a avut, prin şcolile prin care a trecut, colegi care dădeau semne grave de genialitate. Un coleg avea un talent uriaş pentru matematici. Manualele deveniseră floare la ureche, profesorii înşişi îl rugau să decodifice "mesajul" multor probleme în cifre şi radicali, în "necunoscute" şi "mulţimi". La facultate, mai apoi, toţi i-au prezis că o să ia "Nobelul" pentru că simplifica orice calcul, dînd definiţii noi, formule care concurau calculatorul. Şi-a dat licenţa cu o lucrare care devenise o obsesie a sa, "vectorii principali în rezultantă incidentală cu teoria relativităţii", care aducea nuanţări la tot ce propusese Einstein, făcînd accesibilă practicii teoria marelui înaintaş. Specialiştii de la Stockholm, care acordau premiul Nobel, se zice că erau cu ochii pe el… Între timp genialul coleg s-a însurat cu o fată din satul natal, la îndemnul părinţilor care îl voiau om la casa lui. Fata terminase un institut peda...

   C ercetătorii americani, uniţi în cuget şi faptă cu cei germani, au ajuns la concluzia că gena umană seamănă pînă la identificare cu gena şoricelului. De la această sinistră constatare pînă la tentativa de a face "omul-şoarece" nu a mai fost decît un pas, lucru care - se pare - se pune la cale azi. Cum va arăta cetăţeanul cu lăbuţe, codiţă şi blăniţă alergînd chiţcăind să prindă tramvaiul vă rămîne dvs. să vă imaginaţi. Oricît ar fi, totuşi, de evoluaţi, americanii şi canadienii, ar trebui să ştie că experimente de acest gen au avut loc mult mai de mult în România. Astfel se experimentează, cu succes garantat sută la sută, "omul-impozit". E o creatură obţinută prin încrucişarea românului docil cu impozitele şi birurile puse de stat. "Omul-impozit" trăieşte, munceşte şi respiră numai pentru a plăti impozite. Cea mai mare fericire a lui   - dacă i se mai permite aşa ceva -   e atunci cînd, la capăt de an, poate declara cu mîndrie: "Mi-am plătit imp...

   V remurile astea sînt prielnice artei cam cum era perioada ciumei pentru jocurile de societate. Artiştii, din cauza sărăciei, se simt penibili în faţa uneltelor, binefacerea talentului e privită mai mult ca un handicap. În acest voios context am asistat, zilele trecute, într-o galerie de artă, la tîrgul prin care un pictor remarcabil al vremurilor noastre a vîndut un tablou, rod al cîtorva săptămîni bune de migală dar şi al cîtorva decenii de exerciţiu şi al unui consistent bagaj de talent lăsat de bunul Dumnezeu pe umerii fragili ai artistului. Cumpărătorul era un om de afaceri care voia să cumpere un tablou pentru "o atenţie", ca să medieze o afacere. Pictorul trecuse un preţ orientativ pe lucrarea sa - un peisaj cu frăgezimi de floare strivită - ceva în jurul a vreo patru milioane. Atîta crezuse el că face tabloul lui, ăştia erau banii de care avea nevoie. Cumpărătorul n-a luat în seamă suma trecută pe tablou, aşa că întrebă scurt:   - Cît?    Pictor...

   T răindu-şi pînă la capăt mîndria de a fi român, Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieţii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care vrînd să-i înveţe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns "chiriaş" al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale a vorbit cu emoţie despre ţărişoara şi despre poporul său, exprimîndu-şi admiraţia pentru caracterul şi abnegaţia (sanchi!) celor din mij-locul cărora a crescut şi s-a inspirat: }i-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică… Să vezi… Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor şcolar la Piatra Neamţ… Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare… Avea popa o iapă murgă… Zic, să mi-o dai părinte, dimineaţa… Popa zîmbea. Prea bucuro...

Și se făcea că lumea românească Aflase de-nvierea lui Iisus, Guvernul se-ntrunise acolo, sus, Și-au început miniștrii să vorbească: Să-i cerem, spuse unul, saci cu bani, Să-i cerem ranguri și mașini și case, Să-i cerem vile și femei frumoase, Să-i cerem sănătate și mulți ani…! Pe sacul lui e bine să te-ncaieri, Și funcții să ne dea, să stăpînim, Și Raiul să ni-l dea, să-l împărțim, Să nu-l mai lase la calici și fraieri…! Iisus privindu-i clătină din cap Ca prins de-o tulburare, cu ecou: Decît pe mîna ăstora să-ncap, Mai bine răstigniți-mă din nou!