O meditație de Paști. Învățătura creștină ne îndeamnă să ne iertăm duşmanii, nu şi prietenii

          Paştele pare să fi devenit, după cum arată prea adesea desfăşurarea mediatică şi campaniile publicitare, un fel de “revelion de primăvară” care începe cu artificii la miezul nopţii de Înviere şi se termină cu o maree de mici şi bere, la 1 mai, sărbătoarea muncii. 

         Văzînd aşa desfăşurarea de energii, parcă îţi vine să recunoşti că Dumnezeu a creat totul din nimic, dar nimicnicia se mai vede chiar şi acum... !

          Un politician spunea, recent, la un post de televiziune: “Mesajul lui Iisus este extrem de actual mai ales pentru cei cu credinţa de stînga”. Această mică şmecherie ateist-politică seamănă cu anecdota lui Mark Twain: “Cînd eram copil, mă rugam în fiecare seară pentru o bicicletă nouă. Pe urmă mi-am dat seama că Domnul nu procedează în felul acesta, aşa că am furat o bicicletă şi apoi l-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte. E mult mai sigur şi mai practic…!”. 

          Oricum într-o lume ca a noastră s-ar părea că înţelegem mult mai lesne că învățătura creștină ne îndeamnă să ne iertăm duşmanii, nu şi prietenii. Şi asta în timp ce milioane de oameni tînjesc după nemurire, dar nu ştiu cum să-şi omoare timpul într-o după amiază ploioasă...!

          În același timp, pare că degeaba o parte din omenire atinge cu creierul "esenţa lumii", dacă o altă mare parte nu a ieșit încă din peșteri. Atentatele din Sri Lanka, din noaptea de Paști, sărbătorită cu o săptămînă în urmă de catolici demonstrează că fundamentalismul, din oricare parte ar veni, e moartea libertăţii. Culmea este că Islamul are, ca reper fundamental, așteptarea și întîmpinarea lui Iisus, un Mesia asumat chiar și de această religie. Drama e că atunci cînd apare, înviind în numele speranței și al iubirii, drumul său în lume este iarăși și iarăși stropit cu sînge.

          Iisus a fost răstignit pentru vinovăţia de a iubi lumea, a răscumpărat viaţa prin propria moarte. Să învii murind, iată esenţa vieţii veşnice. Precum grăuntele. Adică să iubeşti cu atîta patimă viața și semenul, pînă ce moartea se face, din nou, viaţă.

          Peste 5 milioane de români trăiesc în afara granițelor patriei, îmi imaginez că în noaptea de Înviere 5 milioane de luminițe au pîlpîit luminînd un simbolic drum spre acasă și spre sine. Nu e ușoară deruta omului care își plătește bucata de pîine cu sudoarea sufletului. Și nu știu ce înțeles să dau vorbelor poetului care spune: ”Prințul în străinătate e neînsemnat precum noroiul; săracul care a rămas să moară în patria sa e prinț”

          Cînd spune ”Hristos a înviat” creștinul îl întîmpină pe cel din fața sa cu un mesaj de pace. Cînd răspunde ”Adevărat că a înviat”, creștinul se înscrie în verticala armoniei universale. De asta, dragi creștini, astăzi taina tainelor a căpătat proporțiile unui adevăr revelat, simțit, văzut : Hristos a Înviat !

(text citit la rubrica ”Biserica vie”, Radio Trinitas Cultural, ora 14, 50, în ziua de Paști)