Laurenţiu Ulici, atîta cît mai ştim noi despre el. Astăzi ar fi împlinit 76 de ani, vîrsta maturității critice...!

1. Căutătorul de aur. Pe Laurenţiu Ulici mi-l imaginez acum, la mai bine de zece ani de la plecare, drept un căutător de aur, unul dintre cei care au vînturat, cîndva, pămînturile şi orizonturile Americii. Căutătorul de aur pleca să caute filonul gros de aur, din mintea şi imaginaţia sa şi se alegea, în final, cu cîteva firişoare de aur strecurate din mii de tone de nisip. Pînă la urmă nu conta, de fapt, cît aur a găsit, ci cît de frumoasă era povestea pe care o dezvolta la un pahar de „ceva tare”, faţă în faţă cu o mulţime de fremătători aventurieri din aceeaşi tagmă.

     Cam asta făcea Laurenţiu Ulici, în anii ‘80, cu noua literatură română care se năştea, în prelungirea literaturii române clasicizate cam strîmb, dar clasicizată. Vîntura zările şi nezările României descoperind firişoare de talent pe mai toate coclaurile. Era la Sighet, la Tîrgu Neamţ, la Turnu Severin, la Cicîrlău, la Bistriţa Năsăud, la Botoşani, la Fălticeni, la Huşi, la Strunga, la Iaşi ... ! Dar unde nu era? Ducea vestea despre unul sau despre altul dintre tinerii poeţi şi prozatori care se iveau din magma fremătătoare a literaturii noastre. Ca un nou şi atipic „Badea Cârţan” ducea peste munţi (care munţi? cam toţi munţii României, de fapt!) nu cărţile scrise, ci cărţile nescrise ale tinerilor autori descoperiţi, în care credea. Şi mare parte dintre cărţile acelea, imaginate, aşteptate, profeţite de Lurenţiu Ulici, între timp s-au scris.    

    

2. Poeţii tineri. În Grecia antică probabil că Ulici ar fi avut soarta lui Socrate: ar fi fost pus să bea cucută, ca pedeapsă pentru pervertirea sensibilităţii tinerilor. Căci aceştia, în loc să meargă cu picioarele înfipte pînă la genunchi în lut, ar fi descîlcit nodurile metaforelor, ca să lase irealitatea să cotropească realitatea. Ulici era pentru poeţii tineri ca lampa pentru fluturi, se adunau ciorchine în jurul lui ca să afle cam pe unde le era nivelul talentului. Şi ca la „cotele apelor Dunării”, o zi în creştere, alta în descreştere, Laurenţiu Ulici consulta pe fiecare în parte, iar pe cei grav bolnavi de poezie îi ţinea aproape. „Prima verba”, rubrica de întîmpinare din România literară, era o poartă deschisă de Ulici nerăbdării începuturilor poetice şi pe cît de strîmtă era ca spaţiu, pe atît de generoasă era ca spirit. Dacă poeţii tineri ar fi fost cai de curse, Ulici s-ar fi îmbogăţit negreşit, pentru că pe ce paria el se alegea în cîştigător.

3. Politica. Pe un colţ de masă la o ediţie a „Zilelor Eminescu”, de la Botoşani, Laurenţiu Ulici a scris programul unui nou partid, „Alternativa României”, la care am aderat pe loc, pe parcursul înaintării frazelor optimiste. Cînd a fost aruncat pe piaţa politică, partidul nostru părea un cenaclu literar la care, ca în literatură, din prea multă democraţie toată lumea avea dreptate. Şi unde are toată lumea dreptate, dreptatea e bine ascunsă pentru toţi. De asta a apărut o alternativă la „alternativă”, adică Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD) care l-a propulsat pe Laurenţiu Ulici în Parlament. Oricum, România lui Laurenţiu Ulici nu se intersecta cu România neo-comunismului biruitor (de) la oraşe şi sate. În România lui Ulici e posibil ca binele să fi fost atît de covîrşitor, încît să devină plictisitor. De asta poporul nici nu a pus mare preţ pe un partid cu o majoritate intelectuală, s-a mers pe ideea că prostia majoritară poate fi reprezentată exponenţial. Sau, vorba cuiva: „La noi proştii nu sînt prea mulţi, sînt prea sus.”  

4. La Sighetul Marmaţiei. O poveste poloneză de origine evreiască spune că într-o comunitate exista, încă din cele mai vechi timpuri, o ceremonie care avea loc într-o pădure, o dată la treizeci de ani. Un rabin bătrîn i-a lăsat altui rabin, mai tînăr, întreaga rînduială a ceremoniei, ca să nu se piardă. Cînd a sosit timpul, la treizeci de ani, acesta a chemat oamenii aşezării la ceremonie, după care s-au întors cu toţii acasă. Peste treizeci de ani, cînd a venit din nou vremea ceremoniei, rabinul murise. Cei trei, patru credincioşi care mai rămăseseră în viaţă s-au dus în pădure însoţiţi de cîţiva neofiţi şi de alt rabin.

       Ajunşi în pădure, nu şi-au putut aminti locul. "În poiana asta", a spus unul. "Nici vorbă, a zis altul, e mult mai departe!". Au ales pînă la urmă un loc fără să fie siguri că e cel mai bun, au făcut ce trebuia, după rînduieli şi s-au întors acasă. După treizeci de ani nu mai erau decît unii dintre neofiţii de odinioară. Cu un nou rabin în frunte, s-au îndreptat spre pădure însoţiţi de cîţiva tineri. De această dată, n-au recunoscut nici măcar o poiană. Totul se schimbase, totul se amesteca în mintea lor. Pînă şi rînduiala ceremoniei li se părea tulbure. Au făcut însă cum s-au priceput mai bine şi s-au întors acasă.

        După alţi treizeci de ani, un alt grup, avînd în frunte un alt rabin, s-a dus în pădure. Auziseră despre o ceremonie de mare însemnătate care avea loc de multe veacuri în pădure. În ce zi? Nimeni nu mai ştia. În ce loc şi sub ce formă? Nu se putea spune. Rabinul şi credincioşii au rătăcit prin pădure cîteva ceasuri, prin ploaie, fără să celebreze nici un fel de ceremonie, apoi s-au întors acasă…!

       Îmi amintesc de povestea asta la Sighetul Marmaţiei, la fiecare ediţie a Festivalului de Poezie de după plecarea lui Laurenţiu Ulici, cel care a iniţiat această “intersecţie literară”, “nordul poeziei româneşti”, un “kilometru zero” al literaturii române, alături de maramureşenii Gheorghe Pârja, Vasile Muste, Echim Vancea (vor mai fi fost şi alţii, iertare!) cu vreo patruzeci de ani în urmă. La un anumit semnal porneau din toate cotloanele ţării spre Sighet poeţii, pentru a încerca tăria poeziei, a prieteniei şi a palincii. Dar vremea vremuieşte, Laurenţiu Ulici a plecat pe sub geana norilor într-o altă toamnă, spre un alt Nord, poeţii tineri şi entuziaşti de altă dată nu mai reuşesc să prindă trenul, autobuzul, nu se mai prind nici pe ei înşişi din urmă. Că, pînă la urmă, după atîta amar de ani de festival cine o mai ia toamna spre Sighet o face mai mult pentru a-şi căuta propriile urme pe sub scrumul nostalgiilor

     La Sighetul Marmaţiei Laurenţiu Ulici spunea oricui, cu o accentuată mîndrie, că el e de acolo, de alături, de la Rona, de parcă lucrul acesta ar conferi vreun titlu nobiliar. Iar la Deseşti, acolo unde poezia era uneori mai tare decît palinca, poeţii erau aşteptaţi ca vestitori ai „luminaţiei”. Îmi amintesc, în anul 1980, după ce o mulţime poeticească se perindase pe scena căminului cultural, un domn mai în vîrstă tot insista să spună şi el o poezie. După ce oamenii locului l-au tot trimis la plimbare, Ulici îi dă voie să-şi rostească şi dînsul oful poetic. Bătrînelul urcă pe scenă şi rosteşte spre consternarea tuturor: „Decît să scriu despre partid,/ Mai bine mă sinucid”. Ulici nu se pierde cu firea şi îi spune cu convingere: „Cam puţin. Promite-mi că pînă la anul mai scrii două versuri, ca să poţi să te lauzi cu o operă poetică încheiată”.

5. La Piatra Neamţ. La Piatra Neamţ Ulici a pus în scenă, la Teatrul Tineretului, în calitate de regizor, „Muştele” de Sartre. Scena era un teren de tenis, o plasă care împărţea totul în două, Oreste şi Egist erau pe rînd la serviciu fiind arbitraţi de Jupiter. Clitemnestra era majoretă şi încuraja pe protagonişti. Restul personajelor se substituia copiilor de mingi. Se juca timp de două ore la tiebreak, fără minge, replicile se rostogoleau dintr-o parte în alta, zornăind înspre sală. E posibil ca meciul, odată început, ca un perpetuum mobile, să se joace şi azi.     

6. Confraţii. Nu l-am auzit niciodată pe Laurenţiu Ulici vorbind de rău pe cineva, mai ales pe confraţi. Ştia absolut totul dspre absolut oricine dintre autorii români. Era o istorie a literaturii române ambulantă. Poate că de asta nu a scris o istorie a literaturii care să poarte marca Ulici, pentru că el o trăia.

7. Limba română. Laurenţiu Ulici spunea, într-o intervenţie liberă la  festivalul de poezie de la Satu Mare: "Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate nici unuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii !"(Revista "Poesis", nr 11-12.nov- dec. 2000).

8. Şahul. Laurenţiu Ulici juca şah ca nimeni altul. Întindea capcane, ca un vînător şiret care lasă impresia victimei că ar putea controla orizontul. Îţi dădea trei piese importante înainte, după care te bătea făcîndu-te să-ţi dai, nu ştiu cum, mat singur.

9. Moartea. O poveste tulburătoare despre moarte am găsit-o în « O mie şi una de nopţi ». Cică un mare vizir s-a prezentat într-o zi, speriat, la şeful său, califul, şi a cerut să i se îngăduie să părăsească cetatea. Mirat califul l-a chestionat asupra motivului. "- Azi dimineaţă, pe cînd eram în piaţă, am simţit o izbitură în umăr. Cînd m-am întors am văzut moartea uitîndu-se la mine. Mă caută, de asta sînt încredinţat. Te rog să-mi dai cel mai bun cal, să fug de ea. Pînă seara, dacă mă ajută Alah, ajung la Samara". Califul s-a lăsat înduplecat şi l-a lăsat pe

vizir să plece, panicat, spre Samara. Apoi, luat cu treburile, a ajuns el însuşi în piaţă. Aici a văzut, într-adevăr, moartea. Era îmbrăcată în negru şi avea un şal roşu. S-a apropiat de ea şi a întrebat-o: "Marele vizir este un bărbat încă tînăr, în plină putere, harnic şi, după cîte ştiu eu, cinstit. De ce azi dimineaţă, cînd venea la palat, l-ai împins şi l-ai speriat? De ce te-ai uitat urît la el?". Moartea s-a repliat şi i-a spus: "Nu m-am uitat urît la el. L-am privit doar mirată şi atît". "Dar de ce erai mirată?" a mai întrebat-o Califul. "Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l mai văd aici. Am întîlnire cu el diseară tocmai la Samara".

     În noaptea în care Laurenţiu Ulici a fost împins să soarbă otrăvurile unei case din Făgăraş, ar fi trebuit să fie la Tîrgovişte, de fapt. A cedat rugăminţilor unui prieten, care îşi lansa o carte. Pentru jucătorul de bridge, care a fost Laurenţiu Ulici, nu a fost o carte cîştigătoare. Dimpotrivă. (Cum s-ar traduce asta în limbajul jucătorilor de bridge? Iată: Patru cupe contrate si recontrate“ ies din „mansă“, dar nu devin „slem mic“. Iar dacă „nu ţine impasul“, pentru că Nordul are o „ţinere“ în plus, pentru că a fentat axa adversă licitând o „treflă de precizie“ ... Din momentul în care licitaţia se încheie, membrul axei câstigătoare care a licitat primul rămâne cu cărţile în mână, iar partenerul lui pune cărţile pe masă, devenind „mortul“ mesei etc.).