Secolul XXI era, cică, şi în România, pe sfîrşite.
Oamenii umblau de colo, colo şi nu-şi mai vedeau capul de
inutilitate şi lipsă de treabă. Absolut toată populaţia României intrase în şomaj,
lucru considerat un succes istoric. În tranziţie, de bine, de rău, te mai întrebai
încotro mergem, ce-i de făcut, cît mai durează, cît mai suportăm. Mai înjurai
guvernul şi el cădea, mai înjurai partidul şi el se întărea… Oricum, viaţa era foarte trepidantă. Apoi
mai venea cîte un val de scumpiri şi cîte o briză de indexare că omul se simţea
continuu ca în aglomeraţia vacanţei, de la mare. "Mă
obişnuisem cu ea, spuse o bătrînă care prinsese şi Marea Revoluţie Capitalistă
din Decembrie '89, cum se numea acum. Bună, rea, dar era a noastră…!".
Oamenii politici se uitau în zare şi nici un nor nu se clătina, lucrurile
deveniseră stabile şi sigure încît şi elveţienii îşi fixau ceasurile după
promisiunile şi termenele guvernului. Europa însăşi îşi făcuse
un program etapizat de intrare în România, însă guvernul de la Bucureşti
introdusese multe interdicţii. Cu ceva şanse se prezentau, totuşi, Bulgaria,
Albania şi Rusia, care evoluaseră îngrozitor de mult în ultimile decenii…
"Ce-i de făcut?" se întrebau parlamentarii care nu prea mai aveau ce să discute, se întîlneau
doar ca să-şi facă declaraţii de amiciţie înfocată.
- Eu propun, zise un parlamentar considerat
mai tîmpiţel, ca să nu mai lîncezim aşa, ci să facem o nouă naţionalizare, o
nouă colectivizare, să introducem o nouă ideologie care este foarte la modă în
Papua de Sud: marxismul. Asta ar mai da ceva de lucru poporului pentru încă
vreo cîteva decenii!
Şi în timp ce parlamentul discuta cu înfocare
noile propuneri de scormonire a gunoiului social, poporul plictisit de bunăstare
căsca gura la un măgar care zbiera muzical, aproximînd "Internaţionala".
(11
iunie 2002)
Comentarii
Trimiteți un comentariu