La începutul anilor 90, am ajuns pentru prima dată în Vest, în Franța, cu o mașină ”Dacia” și cu un șofer care se învîrtise pînă atunci numai pe la instituții publice, inclusiv la ”județeana de partid”. Mai aveam în buzunar și o invitație la o primărie din Sudul Franței, la Samoens. Cînd am ajuns la Paris, ”nea șoferul” coboară, trage în piept ”air de Paris”, face un tur de stradă, chestionîndu-i pe unii pe probleme de orientare, după care se întoarce cu un rictus de om dezamăgit: ”Domꞌne, greu o să le fie la ăștia cu noi...! Niciunu nu știe românește.” Depășim faza tatonării ”aerului de Franța”, ajungem în Sud, acolo unde ne așteptau gazdele cu care ne înfrățisem pe bază de ”simpatie pos-revoluție pentru România”. Noi am intrat în programul oficial, ”nea șoferul” a intrat în grija omologului său de la primărie. Modalitatea de comunicare? O ”surdo-muta” pe bază de gestică simbolică...! Numai că după ce, cîteva zile, cei doi șo...